Panza de paianjen

Nu stiu ce m`a apucat, dar azi m`am apucat iar de citit. Dupa muuulta vreme, shame on me. Asa ca dupa vreo suta si ceva de pagini citite cu o aviditate parca naiva – am izbutit sa inchid cartea, chipurile, ca sa invat pentru teza –, m`am oprit putin si pe blog. Simteam o nevoie imperativa sa scriu ceva, dupa ce in mintea mea s`au intiparit atatea litere si cuvinte, usor haotic. Acum insa, toate gandurile si (ne)cuvintele imi aluneca vertiginos printre taste. Doar imi pare rau ca am pierdut atata vreme.. necitind.

Pentru ca inca nu am mentionat ce citesc, este vorba despre „Panza de paianjen”, de Cella Serghi. Sigur, stiu ca sunt in urma cu lectura, sunt o neavizata, il citez iar pe dirigu`. :D
Tot citind, intre atatea fraze si gandiri profunde, poate putin clasice, dar suficient de captivante, am gasit si un fragment care m`a amuzat teribil, nu stiu de ce, probabil pentru ca mi s-a parut foarte sec si in contrast cu seriozitatea situatiei in general: Diana, personajul principal (in psihologia caruia m`am regasit destul de mult), vorbind despre sotul ei, Michi:

„La masă își păta regulat hainele și își mușca, din greșeală, limba. Când venea acasă, își punea iod pe limbă și talc pe petele de pe cravată. Aveam totuși pentru el un fel de îngăduință maternă, dar Michi era ca acei copii îndărătnici care niciodată nu sunt mai răi și nu-și dau mai mult în petic ca în zilele când vin musafiri. Mai era și de o exagerată lăcomie. Într-o zi, când învățam cu o colegă pentru examen, a venit acasă, a deschis ușa dulapului și a întrebat, alarmat:
- Unde e banana?
- Am mâncat-o, am răspuns înghețată.
- Păi, ție nu-ți plac bananele...
- Ce are a face?...
- Are a face... a stăruit Michi. În orice caz, n-are sens să mănânci un lucru care mie îmi place dacă ție tot nu-ți place.”

:D

noapte buna.