Esential e sa poti sa iubesti vremea asta. Eu nu am cum sa n-o iubesc. O iubesc pentru ca mi se pare cea mai buna scuza sa nu fac nimic (sau sa fac nimic), pentru ca mi se pare cea mai simpla si accesibila fericire. Pentru inegalabila stare de bine pe care mi-o da atunci cand stau in casa. Sau atunci cand sunt afara pe vremea asta si ma apropii de casa. Astazi insa, nu e la fel. Cerul asta mohorat ma inchide, ma prafuieste. Griul asta static si existential din jurul meu ma asalteaza. Si ma transforma in indiferenta, pana in varful degetelor. Ma oboseste si totusi ma calmeaza. Dar parca nici n-as vrea sa intrezaresc vreo raza de soare. Adevarul e ca uneori imi doresc sa ma ascund intr-o monotonie constanta, sa fie echilibru, sa nu ma afecteze nimeni si nimic din afara. Si asta pentru ca sunt teribil de perfectionista si nu mereu pot sa accept nuante, pentru ca intotdeauna, dar intotdeauna am asteptari prea mari, pana in cele mai marunte detalii. Si pentru ca nu pot sa ma sustrag unei subiectivitati ce devine agresiva.
Ajunge cu sofismele.
Sa bata vantul, tare si grav, neverosimil, haotic. Sa-mi imprastie indiferenta. Handle me with care.
[P.S.: Numai ochii verzi si jucausi ai pisicului meu nu`mi sunt acum indiferenti :D]
